Toamnă în primăvara vieții (partea 5)

Opt ani plus unu – aşa prefera Iulita să spună,atât timp a fost necesar ca inima să bată altfel…
Era o seară de toamnă obişnuită ,când lucratul grădinii şi arsul frunzelor era o rutină zilnică, iar mirosul de fum era parfumul satului.Afară se răcise, iar nişte nori negri şi grei prevesteau o ploie bunicică.Iulita a pus pe foc nişte vreascuri şi a plecat afară,căci treburi erau multe de făcut.Între timp un jăratec mocnind a căzut pe podeaua acoperită de câteva ţoale vechi şi a aprins mica căsuţă.De ar fi avut fumul acela un alt miros, dar era toamnă…Când a fost văzut, focul era mult prea mare pentru a fi stăpânit.Din deal, de la pădure, venea Anton pe vechea potecuţă şi deodată a văzut o flacără roşie de foc, cam pe la casa Iulitei.I-a început a fierbe sângele în vene, a aruncat vechea trăistuţă şi a luat-o la fugă cât îl ţineau picioarele.Trăistuţa copilăriei a rămas acolo pentru totdeauna.Când a ajuns în faţa casei din care rămase doar nişte jăratec fierbinte,a văzut-o pe Iulita, care plângea de sărea cămaşa pe ea, dar era vie şi neatinsă de urgia acelui foc.Anton s-a apropiat, a cuprins-o strâns în braţe şi a întrebat-o dacă vrea să fie cu el pentru totdeauna.

Anton avea 20 ani, Iulita-14 şi acel moment le-a descoperit dragostea ce zăcea, probabil de mult timp în inimile lor.Era noapte şi a început să plouă.

Mamă pentru o iarnă(partea 4)


Cele câteva luni de iarnă au trecut greu, căci anul acela a adus o iarnă extrem de geroasă, probabil pentru a îngheța urmele fizice şi sufleteşti ale războiului, chiar dacă în sufletul unora rămase iarnă pentru totdeauna.Încet, se făcea simțită primăvara, nu doar afară, ci şi în inimioara Iulitei şi a lui Anton.Copiii acum aveau mamă şi erau fericiți de parcă viața lor abia acum începuse.Dar,bucuria lor supradozată nu a durat mult.Bătrâna s-a îmbolnavit şi la scurt timp a părăsit lumea aceasta,care a rămas neînțeleasă de ea,dar nu şi inimile celor doi copii.Acolo,printre bătăile iuți a doua inimi copilăreşti, a rămas să trăiască pentru totdeauna.
Iulita şi Anton ,iarăşi au rămas singuri pe lume, existând doar unul pentru celălalt.În primăvara aceia, Anton a plecat la muncă în pădure, fiind primit de către pădurar.Băiatul îndeplinea munci mult prea grele pentru cei doisprezece ani ai lui, dar periodic venea trei kilometri pe jos pâna la Iulita, care rămase singurică la casa bătrânei, ca să-i aducă câte ceva de mâncare şi s-o vadă ce mai face.Anton venea noaptea,căci ziua muncea, şi timp de opt ani a bătut aceiaşi cărare,a cărat cu aceiaşi trăistuță de toate câte a putut, ca Iulita să nu ducă lipsă de nimic.

Iulita și Anton sunt primiți ,,acasă”(partea 3)

Încet se apropia iarna și copiii trebuiau să își găsească un adăpost, dar unde, căci toți purtau durerea în suflet, frigul în oase, foamea în sânge şi sufletul le era neâncapator pentru înca doi copii . Nu îi era Pământului de ei, El avea altă preocupare, cea de a înghiți tot sângele, care îl vărsase războiul, de aşi tămădui rănile.
Iulita şi Anton au mers încotro iau dus ochii şi sufletul, au dormit pe unde au apucat.Într-o zi ,printre niște dărâmături au găsit o cutie cu chibrite şi o păstrau ca pe cel mai sfânt obiect.Ea era sursa lor de căldura şi de hrană. Mâncau ce apucau, prindeau vrăbii pe care le coceau la foc, aşteptau noapte ca să răscolească prin gunoiştea boierilor, acolo deseori găseau coji de cartofi, pe care le fierbeau şi le mâncau şi rareori cineva le întindea o coajă de pîine.Apă era destulă, căci fântâni erau multe, dar de multe ori nu aveau după ce să o bea.

Timp de aproximativ o lună au mers Iulita şi Anton o distanță de cam 300 km şi într-o zi au ajuns într-un sat din regiune Bălțiului,Moldova.Erau murdari,înghețați(era sfârşit de decembrie),înfometați şi abia de se mai țineau pe picioare.O bătrână,care îşi pierduse trei băieți în război şi alți copii nu mai avea,când i-a văzut,i-a luat imediat în casă, i-a hrănit cu ce avea,i-a spălat,i-a îmbrăcat cu haine rămase de la băieți şi le-a zis să rămână la ea, să-i aline cât de cât sufletul şi bătrânețea şi ei să treacă de iarnă.

Era noapte şi a început să viscolească.Erau primii fulgi din iarna aceia,căci cerul a aşteptat să-i aducă acasă.

Iulita îl cunoaşte pe Anton(partea 2)

Se făcea noapte şi se lăsase frig ,căci era sfîrşit de noiembrie.Iulita îmbracată în nişte hăinuțe vechi şi subțiri s-a zgribulit lînga tulpina unui copac şi plîngînd de frică şi de foamea pe care o îndura de cîteva zile,a adormit.S-ar fi întors,dar foamea şi oboseala au doborîto.Deodata, la orizont apăruse o siluetă ştearsă,slabă, ce ducea o traistă în spate.A observat fetița şi s-a apropiat.A apăsat-o uşor pe umăr şi Iulita a tresărit,deschizînd nişte ochi mari ,care erau capabili să cuprindă o lume întreagă,dar nu a scos nici un sunet;i-a zis doar că vrea să mănânce.Băiatul şi-a dat trăistuța jos şi a scos din ea nişte bucăți de pîine uscată şi un borcănel de magiun de prune,i le-a întins şi fetița a mâncat cu o poftă şi o bucurie de parcă ar fi cuprins tot raiul în brațe.I-a mulțumit politicos şi l-a întrebat cine e el.Băiatul era Anton,avea 11 ani.Îşi pierduse ambii părinți in timpul războiului şi cam de un an trăia pe unde apuca,se hrănea cu ceea ce găsea,îi mai dădeau oamenii câte ceva,dar pentru că toți o duceau greu pe atunci,mare milostenie nu apuca.

Au povestit pînă începu a se lumina de zi.Primele raze de soare îi încălzea puțin şi copiii au adormit.Când s-au trezit soarele era sus şi era o zi frumoasă ca într-un mijloc de vară.

Şi au pornit doi copii,Iulita de 5 ani şi Anton de 11,spre un loc unde e bine,unde e cald şi au ce mânca,dar nimeni nu ştia destinația finală.

Războiul şi Iulita(partea 1)


1918 – sfîrşitul primului război mondial. O lume distrusă fizic si spiritual în egala măsură. Arme multe, case puţine, fii neîntorşi, taţi putreziţi în pămînturi străine, mame fără copii, copii fără mame…Într-un colţ de lume undeva prin Ucraina, pe un deal fără margini stă Iulita-o fetiţă de cinci ani, în braţele mamei sale moarte de cîteva zile. Se terminase războiul şi în inimile celor rămaşi în viaţă ar fi trebuit să înflorească speranţa unei vieţi mai bune, că doar de asta într-un fel s-ar fi început acel război. Dar pentru Iulita, această speranţă a fost distrusă de un ultim bombardament, care i-a distrus casa şi i-a luat pentru totdeauna mama. Şi, oare cum percepe un copil de cinci ani moartea?Nicicum! Tatăl Iulitei murise înca de la începutul războiului. Ea practic nici nu-l cunoştea, căci el a fost luat la luptă cînd Iulita avea un an şi pentru că în vremea aceia bărbaţi mai nu erau pe la case, ea nu ştia că copiii au tată. Iar pe mama moartă, o lăsase cu gîndul că doarme; pleca-se să caute ceva de mincare, dar nu ştia că n-o să mai revină vreodată.

A pornit Iulita pe deal înainte şi a mers tot mai departe şi mai departe, dar se facuse noapte…